Amintiri din „Iepoca de Aur”(1)

Cozile din vremea comunismului reprezentau şi un prilej de socializare. Erau într-un fel, precursoarele cluburilor de fiţe din ziua de azi. Bine, nu puteai să dansezi la bara de bătut covoare, nici măcar la stâlpul de iluminare, că te arestau miliţienii pentru tulburarea liniştii publice. Cel mult puteai să joci o tablă sau un şah, dacă erai pensionar, sau să flirtezi cu fetele de vârsta ta, dacă erai puşti. Sau viceversa. Depindea foarte mult şi la ce fel de alimente era coada. La o coadă la banane sau portocale aveai toate şansele să dai şi peste intelectuali şi să-ţi mai îmbunătăţeşti cunoştinţele generale, în timp ce la o banală coadă la ulei sau la zahăr, întîlneai mai mult pensionari din cadrul armatei şi gospodine de la care, cel mult puteai afla leacuri băbeşti împotriva căderii părului, sau ultima reţetă de sarmale de post. Mai era şi coada la tacâmuri de pui şi la adidaşi de porc unde veneau oameni şi din provincie, participând, făra să ştie, la ceea ce astăzi numim „schimburi culturale”.

Stăteam la coadă la Alimentara  cu cheia de gât, cum poartă şmecherii de acum crucifixurile grele, de aur. La o astfel de coadă  am cunoscut-o pe prima mea iubire, Mioara, care s-a simţit atrasă de cheia mea ca de un magnet. (Am un prieten, Gogu, care a scris o lucrare de doctorat cu titlul: „Cheia de gât, simbol al masculinităţii incipiente în comunism”). Aşa cum puştii din filmele americane se făleau cu pistoalele lor, aşa ne făleam noi cu cheile. Cu cât o aveai mai mare, cu atât atrăgea mai tare privirile fetelor. A mea nu era mare, dar era galbenă şi foarte delicată. Era o raritate pe atunci o astfel de cheie, în comparaţie cu cheile cenuşii, butucănoase, pe care le purtau la gât colegii mei. Fusese adusă, cu tot cu yală de către părinţii mei, drept suvenir, în urma unei excursii cu Trabantul în Republica Gemocrată Germană . „E de aur?”, a întrebat Mioara cu ochii hipnotizaţi de cheia aurie de la gâtul meu. Am ridicat privirea din cartea pe care o citeam („Cireşarii”, volumul trei) şi-am văzut-o în toată splendoarea: era îmbrăcată în cămaşă de pionier, albă, cu şnur galben de comandant de detaşament, cu cravată roşie trasă prin inel. Cravata era trasă prin inel, Mioara nu. Era chiar un pic plinuţă (mai târziu aveam să descopăr că de fapt „avea rotunjumi rubensiene”), nu degeaba o strigau golanii dintr-a opta C: „şniţel cu maioneză”.  M-am fâstâcit brusc, am înghiţit în sec de vreo trei ori, fapt ce mi-a declanşat sughiţul, am scos din buzunar o ţigaretă de gumă de mestecat, Gumela şi-am vârât-o în gură cu tot cu hârtie. „Nnnu, nnu e. E ddoar suflată cu aur”,

m-am bâlbâit eu, rostind prima minciună strategică din viaţa mea. „Ce drăguţ! Pot să o ţin şi eu în palmă?”

Aşa a început idila noastră. Ne-am văzut apoi la coadă la sifoane, la pâine, la ouă, la butelii, la peşte congelat...Nici nu ne mai păsa dacă produsele se terminau până ajungeam noi la rând. Eram îndrăgostiţi. Îi recitam versuri de dragoste, copiate de prin Oracole : „Cosînzeană / cu-albaştrii ochii tăi ca Voroneţul / Ca Ana lui Manole-ntr-o baladă / tu urci sub nimbul jertfelor supreme.” Mai târziu am aflat că versurile fuseseră scrise de Victor Tulbure pentru Elena Ceauşescu. Într-o seară, după o coadă la zahăr încununată de succes am mers la mine acasă să-nvăţăm pentru teza de la mate de a doua zi. Tocmai îmi explica Mioara cum se calculează aria laterală a trunchiului de piramidă, când „s-a luat” curentul. M-am trezit cu trunchiul ei peste trunchiul meu şi cu buzele mele tangente la buzele ei. N-am mai apucat să corelăm informaţiile dobândite, pentru că din păcate a venit curentul. Atunci l-am urât pentru prima dată pe Ceauşescu.

limea lui gaita, gaita, cozi, comunism, ceausescu, fiţe, miliţieni, sah, masculinitate, Trabant, buze, sexy, lol,umor