Ţara lui Gaiţă (1)

Cuvânt înainte

 Deşi s-ar părea că epoca noastră de infinită tranziţie oferă belşug de material pentru un neiertător ochi satiric, scriitori care să abordeze acest gen doar la prima vedere facil nu prea s-au mai ivit după 1990. Cu texte tipărite în cărţi, în sensul pomenit mai sus, au apărut doar Cornel Udrea de la Cluj, grupul Ars Amatoria de la „Caţavenci” şi Simona Tache şi Mihai Radu, de la aceeaşi revistă, cu excelentul lor volum „Femeile vin de pe marte, bărbaţii de la băut”. (Vorbesc, desigur, de texte cu un anumit nivel valoric, nu de orice însăilări). Satira postdecembristă a migrat spre show-biz, spre televiziuni, unde au excelat într-o vreme grupul „Divertis” (înainte de dezbinare) şi, cu un prag mai jos, „Vacanţa Mare”. Deci o primă concluzie ar fi că scriitorii satirici de talia lui Ion Băieşu, Teodor Mazilu, Mihai Ispirescu, Tudor Popescu, ba chiar şi a lui Aurel Baranga, care făceau să râdă mase largi de cititori şi spectatori de teatru au înflorit, paradoxal, în dictatură, şi că democraţia, oricât de originală ar fi, nu prieşte condeielor aşa, mai ascuţite.

Şi totuşi... Am în faţă volumul „Ţara lui Gaiţă”, scris de excelentul farseur şi om de spirit Viorel Gaiţă, cunoscut îndeobşte prin suculentele sale reportaje tv, din care indimenticabil rămâne „Nivelul erecţiei în România”. De data asta autorul are curajul să-şi aştearnă talentul satiric în scris, într-un text structurat în trei părţi: „Pamflete politice”, „File din jurnale” şi „Scurte proze satirice”.

De la început vreau să spun că Viorel Gaiţă n-are nici o inhibiţie în a-şi selecta personajele din nu importă ce domeniu, cu preponderenţă din politică. Sub lupa sa inclementă vom recunoaşte imediat personalităţi sau personulităţi de prin rang de pe scena noastră socială, cu numele lor real abia uşor parafrazat. Îi vom recunoaşte aşadar pe Baian Trăsescu, Elena Urdea, Adrian Tănase, Arin Cantonescu, Theodor Ologu, Mircea Geoală, Mircea Triaconu, Ioan Ilicescu, Victor Bideanu, Vasile Plaga ş.a.m.d. ş.a.m.d., prinşi în ipostaze care de care mai haioase. Parafrazarea ironică merge până la parodierea unor cunoscute clişee ori titluri celebre („Mândră corabia, mangă cârmaciul” sau „Şi preşedinţii beau, nu-i aşa?”), neiertând pe nimeni, neocolind aproape nici un subiect fierbinte din buimaca realitate românească. Complexitatea acestor proze (căci proze sunt în adevăratul înţeles al genului) e dată şi de formele variate de scriitură: eseuri, jurnale „apocrife” în limbajul tipic al „actantului” respectiv (al bodyguardului preşedintelui, al unui puşti de 10 ani - absolut savuros! - şi al unui pierde vară), jurnale construite pe calapodul jurnalului lui „Nutzi, spaima Constituţii”, apoi de „momentele şi schiţele” din ultima secţiune a cărţii, „Scurte proze satirice”. Şi nu întâmplător am pomenit de celebrul titlu caragialean: majoritatea textelor lui Viorel Gaiţă se pretează, asemenea celor ale lui Nenea Iancu, la adaptări cinematografice. Felul firesc în care curg dialogurile, expresivitatea situaţiilor şi proeminenţa caracterelor, jocul perspectivelor ar putea constitui o adevărată mină de aur în exploatarea unui bun regizor.

Nu voi da citate din carte, deşi mă mănâncă mâna, lăsând această plăcere a parcurgerii textului în seama cititorilor. Voi spune doar că salonul select al literaturii satirice româneşti a câştigat prin Viorel Gaiţă un membru de frunte.

Ioan GROŞAN