Iubiri ratate (fragment de roman)

Stau întinşi în pat unul lângă celălalt. Ea e îmbrăcată cu nişte blugi rupţi în genunchi şi cu un tricou mulat cu chipul lui John Lennon. I se ghicesc sânii pe sub ochelarii lui rotunzi de pe piept.

 “Aş putea să-i şterg un pic ochelarii. Mi se pare mie, sau sunt un pic aburiţi?” Era vremea când pe la ceaiuri se asculta Eleanor Rigby şi Stairway to Heaven. Peste câteva luni unul dintre ei va muri. Pur şi simplu. Acum sunt însă cât se poate de vii. Cu toate astea niciunul nu mişcă. Au făcut pariu că pot face dragoste aşa, îmbrăcaţi, fără să se atingă.

Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit, spunea Camus.După el, trişti sunt doar ignoranţii şi cei care mai speră. Sisif e fericit tocmai pentru că nu mai speră nimic. Îşi supune destinul prin dispreţ şi acceptare. Eu sunt un Sisif nefericit. Toată ziua de azi mi s-au potrivit versurile lui Nichita Stănescu: “Tragică durere, dor de nedescris, de un drag de stâncă plânsu-mi-s”.

Cum e să fii gelos pe o bacterie? Au fost nopţi când visam că sunt o bacterie din Cambrian, numai ca să mă privească şi pe mine iubita mea la microscop. Ce-i mai place să se uite la microscop!

Mâna lui lângă genunchiul ei. “Dă-l dracu’ de pariu. O să-l câştig data viitoare”.  Mâna însă i-a amorţit şi refuza să se mişte. Întreg corpul îi e inert. Brusc simţi buzele ei arzându-i tâmplele. Nu deschise ochii de teamă să nu se petreacă totul doar în imaginaţia lui. Arsura cobora acum pe piept, pe burtă şi chiar mai jos. Îi plăcea că ea făcea asta chiar fără ca el să i-o ceară. Pe urmă folosi un scripete imaginar şi reuşi să-şi clintească mâna. Apoi piciorul stâng, apoi gâtul. Încet, încet, întreaga lui carcasă se puse în mişcare.

Azi se împlinesc 15 zile de când nu mai suntem împreună. E mult? E puţin?

Prima imagine care mi-a rămas mai clară din timpul zilei: forfotă pe bulevardul Magheru, ora 13.55, înainte de ora de Hidraulică, gândurile mele în legatură cu noi, şi-atunci am zărit dintr-o dată, pe o tarabă improvizată, şosete albe cu dunguliţe şi ciucuraşi. Primul impuls a fost să cumpăr două perechi şi să i le dăruiesc. Le-am cumpărat. Cât pe ce să uit de prăpastia uriaşă ce s-a căscat între noi, cât pe ce să mă las din nou prins în mrejele iluziei că totul e la fel ca la inceput. Pe măsură ce mă gândeam mai mult realizam cât de străini suntem (sau am devenit). Cine ştie cum va interpreta ea gestul?Trebuie să învăţ să am răbdare. Şosetele le-am daruit soră-mi.

“Vreau să terminăm împreună”, i-a şoptit ea în urechea stângă, de parcă începuseră o construcţie şi trebuiau musai s-o termine împreună. Deschise ochii şi n-o recunoscu. În locul ei era o insectă gelatinoasă cu trompă, care-l sugea de peste tot. Un sentiment de recunoştinţă nemaintâlnit până atunci urca din străfunduri. Pe urmă s-a apucat să-i sărute degetele de la picioare. Pe urmă a început s-o dezbrace.

Pe mingia cu care am ieşit în seara asta afară scria “Costineşi 1985”. Un alt cuţit în inimă. O altă amintire cu ea. M-am jucat cu copiii dintr-unul din blocurile vecine. Se bucură când mă văd. Născocim împreună o mulţime de jocuri.

Am învătat apoi pentru examenul de Stratigrafie. Nu prea se lipesc fosilele de mine (Cyrtograptus Murchinsoni!)

Bineînţeles că m-am gândit şi la ea: cum a ajuns acasă (locuieşte undeva în provincie), cum au întâmpinat-o ai ei, cum s-a gudurat Lăbuş la picioare.

Oare se uită şi ea la televizor (e filmul Ciprian Porumbescu) si dacă se uită, ce gândeşte acum?

Îmi va fi foarte greu să termin cu dedublările astea.

Să nu uit că sunt singur. Să nu uit c-a înflorit liliacul.  

Am ascultat muzică la pickup, o sonată pentru flaut de Handel şi-am exersat la blockflute.

Cam atât.