Omul de zăpadă

Motto: Devenim mai intelepti după o grea incercare si ar trebui, in

loc de blesteme, să o binecuvântăm.

Dincolo de lizieră incepea câmpia si privirea ii alerga pe albul zăpezii fară să se izbească de nici un obstacol. "Am să astept aici" se hotări el. Suflă in pumni să se incalzească.

Cârduri de ciori alunecau pe deasupra si câteva se lăsară cu zgomot in copacul lângă care se oprise. Lumina era groasă, laptoasă, aproape materială si ciorile păreau că inoată prin ea.

De dimineată il apucase un dor de ducă nebun, traversase orasul spre periferie si o luase apoi prin pădure. Acum era aproape seară. Privi inapoi. In afară de urmele lui zăpada era neatinsă.

"Tu pentru ce mă iubesti?" O privi mirat, de parcă n-ar fi inteles intrebarea. "Nu stiu, poate pentru felul in care musti din măr, sau pentru modul in care bati din palme la spectacolele de teatru", glumi el. "Doar pentru atât?", se intristă ea. "Dragostea inseamnă cunoastere, inseamnă să deschidem larg portile sufletelor, ruginite de atâta asteptare". Ar fi putut sa-i răspundă că o iubeste tocmai pentru partea asta zăvorată din ea, la care numai el are acces, si de care ea nici măcar n-avea habar că există.

Ii cuprinse in palme pumnul micut si-i desfăcu pe rând degetele, fară sa intâlneasca nici o rezistenttă. Altă dată ar fi avut loc o mictă luptă. In palma intinsă descifra scris cu pixul: "Dacă mă iubesti, săruta-mă."

Afară se intunecase de-a binelea, dar zăpada continua să raspandească in jur o lumină păstosă, difuză. Rămăsese pironit cu privirea pierdută in nemarginirea câmpiei in timp ce nările ii frematau adulmecând zarea, ca o vietate salbatică.

"Să fii tânăr inseamnă să crezi că poti schimba din temelii lumea, păstrand mereu aprinsă flacăra iubirii". Ea rasfoia niste cursuri de paleontologie si desena o fosilă intr-un caiet cu foi veline. "Te las să-ti termini autoportretul", zâmbi el stramb, mai mult spre stânga. Incaperea era mică, mai mult lungă decât lată si avea sus un gemulet la care se adunau, in timpul verii, porumbeii. Se intinse pe pat si picioarele ii rămaseră atârnând peste margine. "Parcă ar fi un pătut de copil." Afara incepuse să fulguiască si el isi aminti de plimbarea lor de iarna trecută prin Grădina Botanică, de banca ingropată in zăpadă pe care stătuseră si de felul in care se inghesuiau unul in celalalt să se incalzească. "La ce te gândesti?", intrebă ea si apoi, fără să astepte vreun răspuns, continuă să deseneze.

Ingenunchiaseră apoi in zăpadă si se priviseră lung, fară să rostească niciun cuvânt. Ningea peste ei cu fulgi mari si lor nu le mai era frig. Un câine urias se oprise nedumerit să-i adulmece, scuturase din cap si plecase mai departe. Miroseau puternic a alb.

"Trebuie să mai existe ceva dincolo de urletul după pereche, dincolo de zbuciumul cotidian, altfel cum de mi-as simti inima bătând mai tare la auzul unui colind de Crăciun?" Gândul ii rămânea intors spre trecut. "Am căutat flacara si am găsit cenusa, incă fierbinte. Am căutat floarea si am găsit fructul, aproape putregăit. Mereu am ajuns mai târziu si mereu m-am urnit mai departe. Atâta timp cât scrumul mai păstrează căldura, cât fructul nu e de tot putred, sufletul meu va fi si flacără si floare."

Prin fereastra deschisă pătrundeau fulgi imensi si fiecare aducea cu el un glas de copil. "Tu nu simti nevoia de altceva?" "Ba da. Imi place tare mult să desenez fosile, răspunse ea cu candoare.

In trup ii cobora o amorteală placută. "Degeaba pleci, ai să iei cu tine toate amintirile, toate frămantările si in ciuda distantei te vor urmări peste tot." Nu-i rămânea decât să le astepte aici, la liziera pădurii să vadă ce vor de la el. "Si toropeala asta care nu-mi dă pace", gândi răzlet, in timp ce fulgi mari, ca niste păsări albe, rănite, cădeau peste el.