Muguri de toamnă

De fiecare dată sosesc mai tarziu. De fiecare dată imi fac un nod la batistă si uit de ce l-am făcut. Goana nebună pe străzi, printre trecători, n-ajută la nimic. Am să intarzii si azi la intalnirea cu mine.

Cele cateva vrabii topaiau nelinistite pe pervazul ferestrei. Primele care-i simteau lipsa, pentru că el le dădea de mancare in fiecare zi. Nimeni nu stia unde plecase si guresele vrabii se intrebau... Dar cine poate sti ce se intrebau guresele vrabii? Incepea o dimineată nouă in absenta lui si asta era cat se poate de suparator. "Ce simplu ar fi să plec si să uit", tasni in incapere gandul lui. Obiectele din jur erau aceleasi de care se impiedica noaptea cand se ducea la toaletă. Vru să-si miste bratul, apoi capul, insa nimic nu se intamplă. Pentru prima oară isi simti corpul ca pe o carapace, independent de vointa lui, guvernandu-se dupa legi necunoscute. Reusise. Reusise sa uite cum să-si miste bratul. Se văzu de deasupra, intins in pat, intr-o nemiscare fireasca. Trăsaturile fetei ii apăreau neclare, imagini din fotografii suprapuse, alcătuind o singura figura, făra o varstă precisa. Se privi in ochi fără să clipească, apoi privirea ii alunecă mai departe peste corpul inert din care tocmai plecase.
"Filosofia te indepartează de oameni", ii spusese Dragos, prietenul lui. "Si cum să fac ca să mi-i apropii?" "Iubeste-i, sufocă-i cu dragostea ta".
Ii trebui un oarecare timp pentru a reface conexiunile cu carapacea. Bratul se miscă in cele din urmă si poposi pe agenda de telefon de pe noptieră. O răsfoi neglijent apoi formă un număr de telefon. "Bună ziua. Cu Lili vă rog". "Cine o caută?" "Un fost coleg de liceu." "Lili la telefon" "Bună!" "Bună ce?" "Vroiam să-ti spun că zilele astea la Polul Nord a fost descoperit un barbat datand din epoca romantică, perfect conservat si că iubita lui din secolul nostru este chemată la fata locului pentru identificare". "Si eu ce trebuie să fac? Dar stai, tot nu mi-ai spus cine esti..."
Brusc isi aminti dungile negre lipite parcă de retină, ca umbre ale unor nevăzute zăbrele, dungi ce nu dispăreau nici dacă inchidea ochii. Si incaperea fară pereti sau cu peretii de sticlă. Si genunchii lui striviti de un zid ce se refuza privirii si căruia ii simtea consistenta doar cand incerca sa treaca dincolo de el. Făra să stie de ce ii răspunse: "Sunt un tip cu genunchii insangerati", pe urma inchise telefonul peste hohotul de ras al fetei.

Toamna era alungata frenetic din curtea liceului. Cateva fete si cativa băieti strangeau in fărase amintirea verii. Avu sentimentul că a mai văzut odată aceeasi imagine si se gandi că de fapt si-a uitat trecutul si fiecare clipă ce trece nu face decat sa i-l reamintească. Se auzi strigat. Era Dragos. "Ce inseamnă Dragos?", se intrebă in vreme ce, fară să se intoarcă il văzu cum se apropie. Sandu era paralela cu care se intalnea din cand in cand la infinit.
Acum in curtea liceului e iarna si Sandu n-ar avea pe cine să strige chiar dacă ar fi acolo. Curtea e pustie.

Ii placea să o auda razand. Rasul ei ii cobora in vine galgaitor, umplandu-l de o prezentă mai certă chiar decat trupul pe care-si dorea să-l strangă in brate. Nu mai stia de ce i-a telefonat. "Se intamplă ceva inlauntrul nostru. In lipsa noastră cineva lucrează asiduu, face ordine printre sentimente, clasează emotii, amplifică sau micsorează trăiri si nouă ne comunica numai rezultatele. Doar concluzia finală.
In rasul peste care inchise telefonul nu mai descoperi nici o făramă din rasul ei. "Timpul trece ireversibil", isi zise, multumit că măcar acest adevar nu-si pierduse valabilitatea.

                                                                               

Necunoscutul cu zambet stramb

Pe coridoarele intunecate suiera un vant rece, tăios si el isi rezemă pentru o clipa fruntea de zidul umed. Nu-l mai interesa iesirea din labirint. Scoase ceva din buzunarul de la piept, dar era prea beznă ca să se vadă ce. Aprinse bricheta si pe peticul de hartie se ingramadiră dintrodată trupuri tinere de barbati si femei, imbracate in aceleasi haine festive. Privirile lor fixau un punct pe care el il banuia doar, dincolo de cadrul fotografiei, intr-un alt spatiu, intr-un alt timp. Se plasă si el in acel punct si surprinse un aer mirat intrebator pe fetele lor, parcă straduindu-se să-si aducă aminte unde l-au mai vazut.
Mirosul de carne arsă ajunse la narile lui cand bricheta era aproape incandescentă. Isi zise ca nu mai are rost să strige, insă in aceeasi clipă auzi un urlet puternic, in care nu se recunoscu, desi pentru prima oara fu constient de miscarea buzelor: "Trebuie să-i găsesc, doar am intrat impreună." Urletul se pierdu pe pe coridoarele intortocheate ale labirintului si el se trezi tarat in urma lui, ca de un suflu puternic.


Langa Dragos se simtea totdeauna adevarat, chiar atunci cand era conventional si banal. "Intr-o prietenie trebuie să intri făra idei preconcepute". Se ivise o fisură in singuratatea lui si el obosise să o tot astupe.
De la liceu mergeau o bucată de drum impreună. Puneau intrebări si le lăsau fară răspuns fiindca pur si simplu un raspuns insemna o intrebare mai putin. Izbucneau din cand in cand in hohote de ras si trecătorii intorceau contrariati capul, fara să se oprească, grabindu-se parca toti spre o tinta comuna. Continuau să radă, inundati de o bucurie necunoscută celor ce treceau pe langă, sau printre ei, aproape atingandu-i dar fară sa-i atinga, si care-ntorceau capul fară să-i vadă.
Intr-un copac mai rămăsesera cateva frunze si cativa copii, considerand asta ca pe o insulta adusă bunei randuieli si toamnei, il scuturau cu putere. Frunzele se incapătanau să nu cadă. " Poate nici nu sunt de anul acesta, poate că sunt de toamna trecută", isi zise el si incapătanarea lor de a atarna in continuare, inutile, pe crengile copacului desfrunzit, i se paru dintr-o dată firească.
Ceilalti il asteptau in fata cinematografului si el isi lipi apropiindu-se de ei, zambetul stramb, un pic spre stanga, cu care ii obisnuise. "Ce caut eu in grupul asta?", se surprinse gandind. O privi pe Lili si in minte ii aparu imaginea unei cetăti asediate pe meterezele căreia nu se zareste nici un aparator. Si totusi cetatea rezistă. Nu datorita vre-unor forte misterioase ci pentru simplul fapt că asediatorii nu mai vroiau s-o cucerească. "Ce va fi după?", isi ziceau.
"Ce va fi după?", se intrebă el. Ar fi putut sa jure ca in clipa aia părul ei mirosea a ploaie proaspată de vară, dar nu jură.
Dpă film, Dragos propuse o plimbare cu barca si fetele primiră cu bucurie.
In parc, sedusi de aerul bland al toamnei, infloriseră cativa corcodusi. Bărcile stăteau aliniate cuminti la mal, legate cu lanturi, si i se păru, o clipă, că asa au fost si zilele lui. Constată absent genunchii dezgoliti de vant, rotunzi si albi, pe care nu mai dorea sa-i stranga in palme. Tacanitul metalic si vocea lui Alex: "V-am imortalizat pe toti pentru eternitate" se pierdură in apa linistită a lacului.


Auzi pasi si se ridică brusc, plin de sperantă. Aprinse din nou bricheta si lumina cu ea fata necunoscutului. Descoperi acelasi zambet stramb, mai mult spre stanga, lipit parcă gresit. Se prabusi in genunchi invins de o fortă de gravitatie pe care o ignorase pana atunci. "Opreste-te, nu are nici un rost. Au mai ramas doar cateva secunde din eternitate", striga el , agătandu-i-se de marginea pelerinei.
Implacabil, necunoscutul isi urma trecerea.

Muguri de toamnă

De fiecare dată sosesc mai tarziu. De fiecare dată imi fac un nod la batistă si uit de ce l-am făcut. Goana nebună pe stăzi, printre trecători, n-ajută la nimic. Am să intârzii si azi la intalnirea cu mine.

Cele câteva vrăbii topăiau nelinistite pe pervazul ferestrei. Primele care-i simteau lipsa, pentru că el le dădea de mâncare in fiecare zi. Nimeni nu stia unde plecase si guresele vrăbii se intrebau... Dar cine poate sti ce se intrebau guresele vrăbii? Incepea o dimineaţă nouă in absenţa lui si asta era cât se poate de supărator. "Ce simplu ar fi să plec si să uit", tâsni in incapere gândul lui. Obiectele din jur erau aceleasi de care se impiedica noaptea când se ducea la toaletă. Vru să-si miste braţul, apoi capul, insă nimic nu se intâmplă. Pentru prima oară isi simti corpul ca pe o carapace, independent de vointa lui, guvernându-se după legi necunoscute. Reusise. Reusise să uite cum să-si miste bratul. Se văzu de deasupra, intins in pat, intr-o nemiscare firească. Trăsăturile feţei ii apăreau neclare, imagini din fotografii suprapuse, alcătuind o singură figură, fară o varsta precisă. Se privi in ochi fară să clipească, apoi privirea ii alunecă mai departe peste corpul inert din care tocmai plecase.
"Filosofia te indepărtează de oameni", ii spusese Sandu, prietenul lui. "Si cum să fac ca să mi-i apropii?" "Iubeste-i, sufoca-i cu dragostea ta".
Ii trebui un oarecare timp pentru a reface conexiunile cu carapacea. Braţul se miscă in cele din urma si poposi pe agenda de telefon de pe noptieră. O răsfoi neglijent apoi formă un numar de telefon. "Buna ziua. Cu Lili va rog". "Cine o caută?" "Un fost coleg de liceu." "Lili la telefon" "Bună!" "Bună ce?" "Vroiam să-ti spun că zilele astea la Polul Nord a fost descoperit un bărbat datând din epoca romantică, perfect conservat si că iubita lui din secolul nostru este chemată la faţa locului pentru identificare". "Si eu ce trebuie să fac? Dar stai, tot nu mi-ai spus cine esti."
Brusc isi aminti dungile negre lipite parcă de retină, ca umbre ale unor nevazute zăbrele, dungi ce nu dispăreau nici dacă inchidea ochii. Si incăperea fără pereţi sau cu pereţii de sticlă. Si genunchii lui striviţi de un zid ce se refuza privirii si căruia ii simţea consistenţa doar când incerca să treacă dincolo de el. Fără să stie de ce ii răspunse: "Sunt un bărbat cu genunchii insângeraţi", pe urmă inchise peste hohotul de râs al fetei.

Toamna era alungată frenetic din curtea liceului. Câteva fete si câtiva baieţi strângeau in fărase amintirea verii. Avu sentimentul că a mai văzut odată aceeasi imagine si se gândi că de fapt si-a uitat viitorul si fiecare clipă ce trece nu face decat să i-l reamintească. Se auzi strigat. Era Sandu. "Ce inseamnă Sandu?", se intrebă in vreme ce, fără să se intoarcă il văzu cum se apropie. Sandu era paralela cu care se intâlnea din când in când la infinit.
Acum in curtea liceului e iarnă si Sandu n-ar avea pe cine să strige chiar dacă ar fi acolo. Curtea e pustie.

Ii plăcea să o audă râzand. Râsul ei ii cobora in vine gâlgaitor, umplându-l de o prezentă mai certă decât trupul pe care-l strangea in braţe. Nu mai stia de ce i-a telefonat. "Se intamplă ceva inlauntrul nostru. In lipsa noastră cineva lucrează asiduu, face ordine printre sentimente, clasează emoţii, amplifica sau micsorează trăiri si nouă ne comunică numai rezultatele. Doar concluzia finală.
In râsul peste care inchise telefonul nu mai descoperi nici o fărâmă din râsul ei. "Timpul trece ireversibil", isi zise, mulţumit că acest adevar nu-si pierduse valabilitatea.

Omul de zăpadă

Motto: Devenim mai intelepti după o grea incercare si ar trebui, in

loc de blesteme, să o binecuvântăm.

Dincolo de lizieră incepea câmpia si privirea ii alerga pe albul zăpezii fară să se izbească de nici un obstacol. "Am să astept aici" se hotări el. Suflă in pumni să se incalzească.

Cârduri de ciori alunecau pe deasupra si câteva se lăsară cu zgomot in copacul lângă care se oprise. Lumina era groasă, laptoasă, aproape materială si ciorile păreau că inoată prin ea.

De dimineată il apucase un dor de ducă nebun, traversase orasul spre periferie si o luase apoi prin pădure. Acum era aproape seară. Privi inapoi. In afară de urmele lui zăpada era neatinsă.

"Tu pentru ce mă iubesti?" O privi mirat, de parcă n-ar fi inteles intrebarea. "Nu stiu, poate pentru felul in care musti din măr, sau pentru modul in care bati din palme la spectacolele de teatru", glumi el. "Doar pentru atât?", se intristă ea. "Dragostea inseamnă cunoastere, inseamnă să deschidem larg portile sufletelor, ruginite de atâta asteptare". Ar fi putut sa-i răspundă că o iubeste tocmai pentru partea asta zăvorată din ea, la care numai el are acces, si de care ea nici măcar n-avea habar că există.

Ii cuprinse in palme pumnul micut si-i desfăcu pe rând degetele, fară sa intâlneasca nici o rezistenttă. Altă dată ar fi avut loc o mictă luptă. In palma intinsă descifra scris cu pixul: "Dacă mă iubesti, săruta-mă."

Afară se intunecase de-a binelea, dar zăpada continua să raspandească in jur o lumină păstosă, difuză. Rămăsese pironit cu privirea pierdută in nemarginirea câmpiei in timp ce nările ii frematau adulmecând zarea, ca o vietate salbatică.

"Să fii tânăr inseamnă să crezi că poti schimba din temelii lumea, păstrand mereu aprinsă flacăra iubirii". Ea rasfoia niste cursuri de paleontologie si desena o fosilă intr-un caiet cu foi veline. "Te las să-ti termini autoportretul", zâmbi el stramb, mai mult spre stânga. Incaperea era mică, mai mult lungă decât lată si avea sus un gemulet la care se adunau, in timpul verii, porumbeii. Se intinse pe pat si picioarele ii rămaseră atârnând peste margine. "Parcă ar fi un pătut de copil." Afara incepuse să fulguiască si el isi aminti de plimbarea lor de iarna trecută prin Grădina Botanică, de banca ingropată in zăpadă pe care stătuseră si de felul in care se inghesuiau unul in celalalt să se incalzească. "La ce te gândesti?", intrebă ea si apoi, fără să astepte vreun răspuns, continuă să deseneze.

Ingenunchiaseră apoi in zăpadă si se priviseră lung, fară să rostească niciun cuvânt. Ningea peste ei cu fulgi mari si lor nu le mai era frig. Un câine urias se oprise nedumerit să-i adulmece, scuturase din cap si plecase mai departe. Miroseau puternic a alb.

"Trebuie să mai existe ceva dincolo de urletul după pereche, dincolo de zbuciumul cotidian, altfel cum de mi-as simti inima bătând mai tare la auzul unui colind de Crăciun?" Gândul ii rămânea intors spre trecut. "Am căutat flacara si am găsit cenusa, incă fierbinte. Am căutat floarea si am găsit fructul, aproape putregăit. Mereu am ajuns mai târziu si mereu m-am urnit mai departe. Atâta timp cât scrumul mai păstrează căldura, cât fructul nu e de tot putred, sufletul meu va fi si flacără si floare."

Prin fereastra deschisă pătrundeau fulgi imensi si fiecare aducea cu el un glas de copil. "Tu nu simti nevoia de altceva?" "Ba da. Imi place tare mult să desenez fosile, răspunse ea cu candoare.

In trup ii cobora o amorteală placută. "Degeaba pleci, ai să iei cu tine toate amintirile, toate frămantările si in ciuda distantei te vor urmări peste tot." Nu-i rămânea decât să le astepte aici, la liziera pădurii să vadă ce vor de la el. "Si toropeala asta care nu-mi dă pace", gândi răzlet, in timp ce fulgi mari, ca niste păsări albe, rănite, cădeau peste el.