Zâmbeşte şi tu
din când în când.
Stiu că e obositor,
ştiu că sunt câteva zeci
de perechi de muşchi
pe care
trebuie să îi pui în mişcare.
De ce mă priveşti
aşa fix?
Tot mai crezi
că iubirea noastr-a dat chix?
Tot mai crezi că eşti o pasăre călatoare,
rătacită în deşertul alb
al ţinuturilor polare?
Să nu te-aştepţi
să te mai muşc
de ureche,
sufletul meu ne-pereche.
De altfel nici n-aş mai putea,
că mi s-ar strepezi dinţii
în acreala ta.
In timpul din urmă
eşti crispată,
toată.
Să fie de vină,
cuiul din perete,
de care
stai atârnată?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu