Viaţă de şantierist

Îl duceam astă toamnă, într-o dimineaţă, pe puştiul meu la tenis şi când s-o iau la dreapta pe strada ce iese spre terenuri văd că e drumul blocat. O mulţime de muncitori fremăta veselă de colo-colo într-o totală mişcare browniană (cum ar spune domnul primar Vanghelie, pă persoană fizică). Hait, îmi zic, te pomeneşti că schimbă iar ăştia bordurile pentru că nu se asortează cu  pantofii lui Oprescu? Las geamul din stânga jos şi mă adresez unui tip respectabil, la bustul gol, cu o burtică de poliţist de circulaţie, sprijinit într-un târnăcop: “Dumneavoastră sunteţi şeful?” “Da, zice, scoţându-şi ţigara din gură, dar cum v-aţi dat seama?” “Mi-aţi transmis telepatic”, încerc eu să fiu spiritual. Îl aud scoţând apoi un zgomot, ceva aşa, între un râgâit şi un horcăit şi pănă să deschid eu uşa să-i sar în ajutor omului, mă trezesc cu o flegmă pe parbriz. “Şi p-asta tot telepatic ţi-am transmis-o, şmechere.”, zice, şi pleacă trăgând dispreţuitor din ţigară. “Tati, dacă tot a început să ne spele parbrizul, de ce nu-l laşi să termine?”, vrea să ştie ăla micu’.

Cu riscul de a întarzia cu copilul la tenis, vreau să aflu acum, cu orice preţ, ce se petrece pe strada mea şi de ce nu mai pot face dreapta să ies în strada principală. Las maşina de izbelişte şi mă îndrept spre un alt muncitor, mai tinerel care joacă table cu un coleg. “Iertaţi-mă că vă deranjez, încerc eu să fiu cât mai politicos, pentru că de data asta nu mai beneficiam de protecţia parbrizului, aveţi idee ce se construieşte aici?” Tânărul ia zarurile în pumn, îmi intinde mâna să suflu peste ele şi le aruncă apoi cu dexteritate: “Alea jacta est!”, zice tinerelul şi nici nu mă mai bagă în seamă. “Măi să fie”, mă trezesc vorbind de unul singur. “Parc-am nimerit în Twilight Zone. Nimeni nu vrea să-mi spuna nimic. Ce-o fi cu secretomania asta?  Te pomeneşti că aici sunt îngropate marile dosare de corupţie din ultimii ani?”

Mai fac o ultimă încercare cu un tip căruia I se vede numai capul din groapă. Are părul lung şi prins în multe şuvite creţe, aşa ca al lui Bob Marley. “Fiţi amabil, ce se construieşte aici?” Individul ridică o privire pierdută spre mine şi vorbeşte cu cineva situat în văzduh, mult deasupra mea: “Un teren de baschet, nu se vede?”, pe urmă îşi pleacă privirea spre laptop-ul pe care-l ţine pe genunchi şi continuă să joace “Frontiera morţii 3”, un first person shooter, adică un joc în care trebuie să-mpuşti pe toată lumea şi la sfârşit să-ţi tragi şi tu un glonţ în cap, aşa de dragul de a vedea ce ai în el. O fi stresat omul, şi are nevoie de destindere. “Vorbiţi cu inginerul şef”, se mai aude din groapă, printre gemete şi-mpuşcături. “E în cabina buldozerului.”

Inginerul şef moţăie cu capul pe butoanele de comandă de pe bord. Se sperie când îl ating şi se dă cu capul de stingătorul de incendii. Înjură printre dinţi, apoi răspunde amabil tuturor nedumeririlor mele: “Credeţi că eu nu ştiu că mai bine făceam o parcare-ntre blocuri, decât terenul ăsta de baschet? Cât priveşte echipa de zombi pe care aţi văzut-o la treabă, ne descurcăm şi noi cum putem. Băieţii fac parte din primul lot de funcţionari publici disponibilizaţi, din cei 200.000 de mii anunţaţi de domnul Boc pe anul ăsta. Şi după cum aţi văzut n-au renunţat la obiceiurile pe care le aveau prin ministere.”

Peste câteva zile am trecut iar pe lângă şantier să văd cum au mai evoluat lucrările. Se mişcaseră destul de repede băieţii, terenul de baschet era aproape gata. Un singur lucru uitaseră: să scoată buldozerul de pe teren înainte să cimenteze şi ultimii stâlpi ai gardului împrejmuitor. Acum aşteptau să vină o macara şi să ridice buldozerul peste gard.