Amintiri din „Iepoca de Aur” (2)

Azi tovarăşa învaţătoare ne-a zis că cine vrea poate să participe la concursul de creaţie literară „Tinere Condeie”, faza pe şcoală. Am ridicat şi eu mâna, că tovarăşa a zis că cine se duce are un zece din oficiu la „dezvoltarea limbii române”, chiar dacă nu face nici o brânza la concurs.

Imediat după ce m-am înscris a început să-mi para rău, că tovarăşa ne-a mutat în primele bănci pe toţi cei cu concursul şi ne-a zis să-i scriem pe o bucată de hârtie câteva idei. Eu n-am mai stat niciodată în prima bancă. Se vede de aici până şi crăpătura pe care am făcut-o anu’ trecut, când eram într-a treia, împreună cu Vicenţiu, când am dat la ţintă, cu bile de rulment, în nişte cercuri pe care le-am făcut cu creta pe tablă. Tovaraşa a alunecat pe doua bile şi aproape a facut şpagatu’, cum îl face Adina din banca a doua la orele de Educaţie Fizică şi Sport. Numai că tovarăşa, în loc să se bucure ca Adina şi să sară-ntr-un picior de fericire, s-a ridicat cu greu de jos şi-a întrebat: „Cine-a fost idiotu’”? A doua zi m-a chemat cu părinţii la şcoală, iar tata i-a dat mană liberă să-mi facă ce vrea dânsa, că s-au săturat şi ei de câte prostii fac.

Abia mai tarziu am înţeles eu ce însemna „mână liberă”, când mi-a tras tovarăşa doua castane, chiar în creştetu’ capului, cu inelul dânsei cu piatră preţioasă de-am văzut stele verzi, ca şi culoarea pietrei de la inel. Mi-a tras şi-o palmă peste ureche de mi-a ţiuit câteva ore ca televizorul nostru Rubin cu lămpi, la care ne uităm la Sfântu’ şi la Mannix. Tot atunci mi-a scăzut şi două puncte la purtare că mă pârâse Irina, pistruiata cu cozi din banca a treia, că mi-am lipit un ciob de oglindă de pantof şi puneam pariu cu băieţii pe o ciungă cu surprize că ghicesc ce culoare au chiloţii fetelor. Tovarăşa a fost foarte supărată şi zicea că să-mi fie ruşine, da’ mie nu-mi era şi mă bufnea şi râsul că văzusem că tovarăşa nu purta nici un fel de chiloţi. Când i-am spus asta lu’ Radu, fratele meu de cruce, că ne-am crestat amândoi la degetul mare cu briceagul şi ne-am supt sangele unul altuia cum am citit în Tom Sawyer, da’ mie mi-a venit să vomit, că nu suport să văd sânge, şi l-am făcut totuna pe Radu pe pantaloni de-a mirosit a acru-n toată clasa-n ziua aia, deci când i-am spus lui Radu că nu are chiloţi pe dânsa nu m-a crezut, aşa că i-a ridicat fusta tovarăşei când eram în careu la adunarea de pionieri pe unitate, aia când trebuie să zicem cu toţii: „Pentru propăşirea patriei, tot înainte!” Când l-am intrebat a doua zi pe tata ce-i aia, a zis că-mi dă el o „propăşire” de nu mă văd.
”Ai văzut mă c-am avut dreptate?”, i-am zis eu pe urmă lui Radu, după ce l-au exmatriculat vreo două săptămani, că participase la adunare şi un tovarăş de la capitală şi văzuse şi dânsul că tovarăşa nu purta chiloţi, da’ Radu era acum bucuros că nu se mai duce la şcoala dimineaţa şi poate să vada filmele cu Piedone la matineu cand e mai ieftin.
Ce idei să-i scriu eu tovarăşei învăţătoare pentru „Tinere Condeie”, de aici din prima bancă?

Nici nu pot să mă concentrez. N-am văzut-o niciodată pe tovarăşa aşa de aproape.

Pot să-i văd şi aluniţa de pe obrazul stâng, despre care Narcis dintr-a cincea zice că-i făcută cu creionul chimic, ca şi a lu’ Margareta Pâslaru, că prea i se mută când pe un obraz, când pe celălalt.

Mai sunt cinci minute şi se sună de pauză. N-am scris nici un rând pe hartie. Tocilarii au umplut deja câteva pagini. Radu trage din fundu clasei cu cornete. Unul mi-a intrat direct în bancă. Îl desfac şi citesc, scris cu alfabetul morse, ca să nu-nţeleg decât eu: „D’Artanagane, Athos şi cu Porthos te aşteaptă în pauză la ţâşnitoarea din curte. Ia-l cu tine şi pe Aramis. Vedeţi să nu se prindă Cardinalul şi Milady.” Ce-ar fi să scriu despre asta?