O carte de recitire
Liviu Antonesei
Pe vremea cînd mai
citeam ziare – ba chiar și scriam în ele! – îmi fixasem un lot de editorialiști
și comentatori pe care îi citeam constant. Uneori, unii ieșeau din echipă. Și
mai rar însă, intrau alții, prospături, ca să spun așa. Viorel Gaiță a făcut
mereu parte din lot, de la primele articole pe care i le-am citit. Nu, nu
pentru că am coabitat niște ani în paginile Cotidianului într-una din
cele mai bune versiuni ale ziarului, ci pur și simplu pentru că îmi plăceau
comentariile sale, mereu cu miez, sau cu skepsys,
cum ar spune cineva care-și caută formulele. Îmi plăceau, mai ales, pentru că
nu comentau neapărat evenimentele curente, deși pleca uneori de la acestea, ci
situațiile mai ample și personajele accentuate ale vremii. În al doilea rînd,
îmi plăceau comentariile sale pentru că erau subîntinse ba de ironie, ba de un
umor sănătos, care îi permiteau să evite patetismul atît de larg răspîndit. Or,
singurul autor patetic pe care îl suport este CTP, pentru că are o
expresivitate foarte plastică și un memorabil dar al formulei. Nu în ultimul
rînd, citeam cu mare plăcere textele lui Viorel Gaiță pentru talentul să
literar, nu aît de răspîndit pe cît ar trebui printre comentatorii, analiștii
și canaliștii noștri, chiar în cele mai bune vremuri ale meseriei. De altfel,
în opinia mea, singurul lucru care salvează de efemeritate un text scris pentru
gazetă, dincolo de acuitatea observațiilor și calitatea analizei, este
talentul. Pe care îl ai sau nu-l ai, restul se învață, talentul e un dat, poate
chiar cu dar, dacă ești și puțin masochist! Viorel Gaiţă este un autor cu
automatul mereu în poziţia de tragere, însă talentul, inteligenţa artistică îl
învaţă să aibă mereu la îndemînă surdina, amortizorul, pentru că acesta este
rolul pe care îl joacă umorul şi ironia în textele sale.
Dacă textele sale,
recuperate acum, parţial desigur, între coperţile unei cărţi, ni se par şi acum
actuale – mie aşa mi s-au părut acum, la recitire – se datorează în primul rînd
talentului. Acesta oricum le-ar fi salvat. Dar mai este ceva şi anume norocul.
Mă refer la norocul său de autor care rezidă în faptul cumva exotic că, în
minunata noastră ţară, situaţiile se reiterează cu o obstinaţie demnă de o
cauză mai bună, iar personajele par să rămînă etern aceleaşi, chiar dacă,
uneori, se mai întîmplă să apară şi chipuri noi. E stranie, aş spune
remarcabilă, dacă termenul n-ar avea o conotaţie pozitivă, capacitatea de
auto-reproducere a politrucilor noştri, care a făcut ca „feminizarea” politicii
să ne aducă în prim plan diverse Eba, Udrea, Ritzi e tutti quanti, iar
„întinerirea” să ne procopsească cu alde Ponta, Boureanu, Şova şi restul
junimii „de viitor”, deşi mental aparţin unei lumi pe care am fi dorit-o
trecută. Sau bătrînii politruci i-au ales după chipul şi asemănarea lor, sau au
dovedit o capacitate de modelare ieşită din comun. Norocul autorului, cum
scriam, dar şi ghinionul nostru, al trăitorilor în Absurdistan, după excelentul
pseudonim găsit acestor meleaguri de excelentul poet şi comentator Dorin
Tudoran. Nu l-am amintit degeaba pe bunul meu prieten trans-atlantic, există o
afinitate de structură între el şi autorul pe care am avut plăcerea să-l
recitesc acum.
Trecînd din nou prin
comentariile lui Viorel Gaiţă, mi-au fost reconfirmate două concluzii pe care
le formulasem, măcar mental, mai de mult. Prima este aceea că, de la bun
început şi pînă la începutul crizei economice şi al mogulizării presei – deşi
nu neapărat simultane, cele două procese au acţionat, vorba clasicului marxist
Ion Iliescu, sinergic –, comentariul politic a fost net superior politicii
efective din România. Păcat că politrucimea noastră nu citeşte, iar cînd
citeşte, este interesată mai mult de tabloide, că acestea au multe poze şi
efortul e minim. Ar fi avut ce învăţa de la unii comentatori, dar cum ei se
pricep la toate, nu învaţă niciodată nimic. A doua concluzie se referă la
faptul că din asemenea culegeri de comentarii – am observat asta citind produse
similare tipărite de Alina Mungiu, Dorin Tudoran, CTP şi alţii – aflăm mai
multe despre lumea în care am trăit ultimul sfert de veac decît din
recapitularea istoriei factuale sau a puţinelor analize specializate, deci de
sociologie, politologie sau istorie recentă. Acestea surprind, cîteodată,
scheletul acelor vremuri, culegerile comentatorilor par să aibă acces la
întregul fenomen viu.
La naiba! Ar fi
trebuit să public eu această carte! Ca editor, vorbesc, că n-am apucat încă să
descopăr virtuţile inefabile ale plagiatului! Păcat că un plan editorial
hipertrofiat şi complicatele calcule contabiliceşti m-au făcut să ezit pînă
cînd autorul s-a adresat altei edituri. Asta este, mai şi pierdem! Cum nu sînt
însă excesiv de egoist, felicit editorul pentru inspiraţie – poate şi curaj –
şi autorul pentru această excelentă carte de recitire... Vînd bun la pupă,
trăim încă în epoca Marinelului!
10 Mai 2014, în Iaşi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu