Cele cateva vrabii topaiau nelinistite pe pervazul ferestrei. Primele care-i simteau lipsa, pentru că el le dădea de mancare in fiecare zi. Nimeni nu stia unde plecase si guresele vrabii se intrebau... Dar cine poate sti ce se intrebau guresele vrabii? Incepea o dimineată nouă in absenta lui si asta era cat se poate de suparator. "Ce simplu ar fi să plec si să uit", tasni in incapere gandul lui. Obiectele din jur erau aceleasi de care se impiedica noaptea cand se ducea la toaletă. Vru să-si miste bratul, apoi capul, insa nimic nu se intamplă. Pentru prima oară isi simti corpul ca pe o carapace, independent de vointa lui, guvernandu-se dupa legi necunoscute. Reusise. Reusise sa uite cum să-si miste bratul. Se văzu de deasupra, intins in pat, intr-o nemiscare fireasca. Trăsaturile fetei ii apăreau neclare, imagini din fotografii suprapuse, alcătuind o singura figura, făra o varstă precisa. Se privi in ochi fără să clipească, apoi privirea ii alunecă mai departe peste corpul inert din care tocmai plecase.
"Filosofia te indepartează de oameni", ii spusese Dragos, prietenul lui. "Si cum să fac ca să mi-i apropii?" "Iubeste-i, sufocă-i cu dragostea ta".
Ii trebui un oarecare timp pentru a reface conexiunile cu carapacea. Bratul se miscă in cele din urmă si poposi pe agenda de telefon de pe noptieră. O răsfoi neglijent apoi formă un număr de telefon. "Bună ziua. Cu Lili vă rog". "Cine o caută?" "Un fost coleg de liceu." "Lili la telefon" "Bună!" "Bună ce?" "Vroiam să-ti spun că zilele astea la Polul Nord a fost descoperit un barbat datand din epoca romantică, perfect conservat si că iubita lui din secolul nostru este chemată la fata locului pentru identificare". "Si eu ce trebuie să fac? Dar stai, tot nu mi-ai spus cine esti..."
Brusc isi aminti dungile negre lipite parcă de retină, ca umbre ale unor nevăzute zăbrele, dungi ce nu dispăreau nici dacă inchidea ochii. Si incaperea fară pereti sau cu peretii de sticlă. Si genunchii lui striviti de un zid ce se refuza privirii si căruia ii simtea consistenta doar cand incerca sa treaca dincolo de el. Făra să stie de ce ii răspunse: "Sunt un tip cu genunchii insangerati", pe urma inchise telefonul peste hohotul de ras al fetei.
Toamna era alungata frenetic din curtea liceului. Cateva fete si cativa băieti strangeau in fărase amintirea verii. Avu sentimentul că a mai văzut odată aceeasi imagine si se gandi că de fapt si-a uitat trecutul si fiecare clipă ce trece nu face decat sa i-l reamintească. Se auzi strigat. Era Dragos. "Ce inseamnă Dragos?", se intrebă in vreme ce, fară să se intoarcă il văzu cum se apropie. Sandu era paralela cu care se intalnea din cand in cand la infinit.
Acum in curtea liceului e iarna si Sandu n-ar avea pe cine să strige chiar dacă ar fi acolo. Curtea e pustie.
Ii placea să o auda razand. Rasul ei ii cobora in vine galgaitor, umplandu-l de o prezentă mai certă chiar decat trupul pe care-si dorea să-l strangă in brate. Nu mai stia de ce i-a telefonat. "Se intamplă ceva inlauntrul nostru. In lipsa noastră cineva lucrează asiduu, face ordine printre sentimente, clasează emotii, amplifică sau micsorează trăiri si nouă ne comunica numai rezultatele. Doar concluzia finală.
In rasul peste care inchise telefonul nu mai descoperi nici o făramă din rasul ei. "Timpul trece ireversibil", isi zise, multumit că măcar acest adevar nu-si pierduse valabilitatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu